MĂICUŢĂ ,ICOANĂ SFÂNTĂ!

Măicuţă cu sufle bun,
Multe griji ai dus pe drum!
Frunză bătută de vânt,
Ca om mare să ajung!

Mamă-n părul tău a nins,
Cu fulgi mirifici de zăpadă,
Dar pe chipul tău cel  blând,
Troieneşte vara toată!

Pentru mine eşti icoană,
La care mă-nchin cu drag,
Dumnezeu,într-o persoană,
Protejat de-a lui toiag!

Oază plină de iubire,
Lumea ce o îmbrăţişez,
Pentru tine fericire
Şi vocea din Sfântul Crez!

Nu pot gândi prea departe,
Însă acea zi va veni,
Când iubirea vei împarte
Şi înger vei deveni!

Voi lăsa vântul să ducă
Al meu dor în cerul Sfânt,
Din durere să-ţi reducă,
Până plec de pe pământ!

Din viitorul volum 4

NU POŢI OPRI NINSORILE SĂ CADĂ

STRĂINI

Peste marea care  ne desparte,
Punte am construit,de atâta dor.
Dar speranţele şi azi sunt deşarte,
Căci mereu eşti apă de izvor!

Cândva raza lunii ne-a îmbrăţişat,
Plini de beatitudine,sub floarea de cireş,
Însă fluturii de mult au plecat
Şi, în ochii noştri, nu mai avem preţ!

Dragostea ne cânta,căci era sublimă,
Dar cântecul a rămas doar a unui cuc.
Deşi eşti lângă mine,eşti doar o străină,
Iar eu sunt iubitul năuc!

Zorii dimineţii, sub roua căzătoare,
Din cerul care ne-a zâmbit,
Ne-a adus, acum, dureri nemuritoare,
Care,prin regrete,sfâşie sufletul distrus!

Primăvara renaşte după iarna lungă,
Însă  sufletul tău rămâne îngheţat,
Dar dragostea mea sper să te atingă
Şi străinul din tine să fie îndepărtat!

Din viitorul volum 4
NU POŢI OPRI NINSORILE SĂ CADĂ!

ORHIDEEA SĂLBATICĂ

Morana o priveşte lung ,dar chipul ei arăta cea mai mare sinceritate din lume,văzându-i sufletul,după care  iese înaintea ei  şi o ia de mână,aşezând-o pe un scaun.
-Rahela,tu ai fost cu ideea?
-Da,mamă,răspunde ea simplu.
-Mi-ai spus de  multe ori mamă,dar nu eşti fiica mea..
La vorbele ei,ochii Ameliei au lăcrimat,iar Morana,văzându-i durerea,îi ia mâinile în mâinile ei,adăugând:
-Iartă-mă Rahela,dar nu sunt obişnuită să-mi mai spună altcineva mamă,după Ema,din moment ce florea mea iubită ,Amelia,a plecat la ceruri.
-Indiferent ce şi cum,vei fi mama mea în veci,o mamă pe care o iubesc..la fel şi pe Sufleţel..nu voi m-aţi adus la viaţă?
-Da şi nu regret nimic,doar am făcut-o din dragoste pentru Ema.Rahela,de ce mie îmi spui cu atâta uşurinţă mamă,din suflet,iar Octaviei,mamei tale,nu-i spui deloc?
Amelia se fâstâci o clipă,neştiind ce să răspundă,dar o salvează Ema.
-Pentru că a rugat-o Amelia, atunci când a întors-o printre noi,mamă.
Amelia îi mulţumeşte din priviri,iar Morana,cu ochii umezi încă, le îmbrăţişează pe amândouă,iar Octavia,care venea spre cameră ,s-a oprit,auzind discuţia lor, dar numai ultimele cuvinte,după care ochii ei au lăcrimat..Îşi şterge pe furiş lacrimile şi le priveşte cu ură,când aude vocea lui Mark:
-Te-ai convins? N-ai însemnat niciodată nimic pentru ea..
-Greşeşti,Rahela m-a iubit întotdeauna,chiar dacă acum..
O privi ironic.
-Visezi…nu dă doi bani pe tine..
-Nu-i asta..
-Atunci,ce crezi că e?
-Accidentul,prin care şi-a pierdut memoria…medicul mi-a spus despre schimbarea de personalitate a unei persoane în urma unui cumplit accident,iar profunda comă a făcut-o să se schimbe total!
-Octavia,revino-ţi!Aceasta e Rahela şi nu dă doi bani pe tine..
-Nu voi renunţa niciodată la ea!Sunt mama ei şi o iubesc!
-Nenorocitul ăla,cum dracul de a avut încredere în tine?
Octavia,foarte furioasă,îl plesneşte peste faţă,iar el rămâne perplex.
După care,revenindu-şi,ridică mâna să o lovească,dar aude vocea Rahelei:
-Dacă îndrăzneşti să mai ridici mâna la ea, te las fără mână, nenorocitule.
Cei doi tresar,privind-o diferit.
-Rahela,fata mea!
-Rahela,nemernico,aşa vorbeşti cu tatăl tău?
Amelia îl priveşte dispreţuitor,după care o ia de braţ pe Octavia.
-Vino cu noi,Octavia…Sufleţel e pusă pe şotii şi te va face să râzi!
După plecarea lor,Mark sună la numărul primit.
-Mă bag,însă vreau ca  familia Ameliei Florenus s-o urmeze în iad!
Nu,prima dată falimentul,apoi le trimitem lângă Amelia!..Modelul e mort şi nimeni nu ne mai poate opri!

Din viitorul roman
AMELIA,ORHIDEEA SĂLBATICĂ

„RĂZBUNAREA”

A fost cândva o poveste
Despre o fată ce-a iubit.
Cu sentimente celeste,
Dar sufletul i-a zdrobit.

I-a pus inima în mână,
Nedorind nimic în schimb,
Poate,doar o vorbă bună,
Însă s-a lovit de zid.

De dragostea ei curată,
El mereu a profitat,
Având sufletul de gheaţă
Şi de ea nu i-a păsat.

Zilnic venea beat acasă
Şi mereu o tot jignea.
Dar rujul străin pe faţă
Sufletul îi sfâşia.

De la vorbe jignitoare,
Drumul a dus la bătăi,
Dragostea ei iertătoare,
Îi ştergea din vânătăi.

După multe „lupte grele”,
Dar cu morile de vânt,
Sfâşiată de durere,
I-a făcut pe uşă vânt.

Lacrimile ei curate,
Roua mândrei dimineţi,
I-au adus priviri furate,
A unuia dintre colegi.

Privirile furişate,
Florile de pe birou,
Drumurile intersectate,
Erau un frumos cadou,

Pe care il făcea  iar viaţa,
Mângâind-o părinteşte,
Risipindu-i din greu ceaţa
Şi sufletul îi linişteşte.

Ce-i frumos nu ţine mult,
Mai ales că gelozia,
I-a dat în suflet tumult,
Celui ce n-avea omenia.

În genunchi, în faţa ei,
A rugat-o să îl ierte.
Fata nu avea temei,
Ca s-asculte a lui oferte.

Ea l-a invitat acasă,
Iar el a venit spăşit
Şi-a găsit pe altu’-n poartă,
Ce politicos l-a primit.

Ca  un drumeţ însetat,
Fata-i dă o cană cu apă,
La masă l-a aşezat
Şi speranţa îi îngroapă,

Căci îi vede pe inelar,
Verigheta ce e sfântă.
Privirile  ce des tresar,
Când dragostea-i binecuvântă.

Le-a urat casă de piatră,
Cu sufletul sfâşiat.
Fata i-a spus că îl iartă,
Doar.. a găsit ce-a căutat!
Din viitorul volum 4
NU POŢI OPRI NINSORILE SĂ CADĂ