După o vară plină de muncă, unde am împletit utilul cu plăcutul,am reuşit să scriu şi să public un superb roman de dragoste, deocamdată format ebook(electronic),roman ca sper că va fi pe placul cititorilor mei.
O poveste superbă de dragoste, născută atunci când pământul era acoperit cu frunze ruginii.
Un roman în care ura, invidia, minciuna şi urmările unui viol, pălesc în faţa dragostei. Când dragostea e curată, nimic nu o poate murdări şi Dumnezeu îi ajută pe cei care se iubesc cu adevărat, iar mai devreme sau mai târziu, păcatele se plătesc.
Romanul se numeşte….UN SURÂS FRUMOS PRINTRE FRUNZE RUGINII şi este publicat şi distribuit de editura digitală.ro.
Cine vrea să citească cartea, scrie titlul ei pe Google şi urmează paşii care duc la ea.
Vă urez numai bine şi o zi frumoasă.
……………………………………………
Era internată într-un salon în care era singura pacientă, iar lângă ea erau părinţii ei şi bunica . Când l-a văzut, i-a zâmbit tristă, dar fericită, că a venit să o vadă.
-Amalia, de ce eşti în spital? Ce s-a întâmplat? De ce nu mi-ai spus că eşti bolnavă? o întreabă, speriat…
-Opreşte-te, prea multe întrebări… nu fi speriat… fă cunoştinţă cu părinţii mei şi cu bunica, din partea mamei, de fapt singura pe care o mai am… Am ceva probleme cu rinichii şi nu te speria, nu am vrut să-ţi spun gândindu-mă că nu are rost să te încarc cu problemele mele, care nu sunt grave, şi care te-ar fi consumat foarte mult… te cunosc destul de bine, o lacrimă dacă am pe faţă, pe tine te doare cel mai mult.
-Dacă-i ceva minor, de ce nu te-ai tratat în Arad? de ce a trebuit să te internezi în Timişoara… sigur e ceva grav… Bunica a dat să spună ceva, dar la o încruntare a Amaliei, s-a oprit.
-Nu-i grav … stai liniştit, în câteva zile mă externez şi vin la muncă şi apoi o să te saturi de mine, văzându-mă zilnic şi încearcă să schiţeze un zâmbet, care nu prea i-a reuşit. Pe faţa părinţilor se vedeau urme de lacrimi, iar în ochii ei era o tristeţe infinită, cu toată bravura pe care o arăta. Numai cel care iubeşte cu adevărat simte orice schimbare, orice tristeţe şi durere la persoana iubită, iar Mădălin, iubind-o din tot sufletul, a simţit că boala, considerată minoră, e ceva mai mult, dar s-a abţinut, fără să mai întrebe ceva.
-Fă-te bine şi vino la muncă că nu am să mă plictisesc niciodată de tine… biroul e pustiu de când nu mai coperta_un_suras_frumos_ValiGradinaru_v1eşti … nici nu ai idee cât de urât îmi este fără tine, Surâs Frumos! Promite-mi că vei veni repede, spitalul să rămână numai o amintire.
Părinţii şi bunica, zâmbind, au ieşit pe hol, ei rămânând singuri.
-Sigur ţi-i urât fără mine ? … sau îmi spui numai din politeţe… nu am nevoie de mila ta, dacă-mi spui ceva, fă-o din suflet, dacă nu, taci, aruncându-i o privire provocatoare.
-Directă, ca de obicei… Surâs Frumos nu se dezminte, indiferent unde se află… şi pe patul de moarte dacă ai fi, tot mi-ai da replică, aşa-i? … iar privirea ta mă omoară, e prea fermecătoare.
Ea… zâmbi, dulce, aruncându-i o privire care ar corupe şi un înger, darămite un muritor, mai ales îndrăgostit.
-De ce te-ai îmbolnăvit? … numai aşa mă pot apropia de tine? … nu te gândeşti cât mă doare, ca să te văd în spital? Te prefer rece, nepăsătoare, distantă, dar sănătoasă. Apropo, Alin a venit ca să te vadă?
-Idiotule, cum strici acest moment… şi încearcă să arunce cu perna în el, dar o prinse şi i-o returnează, lovind-o, uşor, peste faţă.
Amalia stătea pe marginea patului, iar el o îmbrăţişează pe la spate, pierzându-se în mirosul părului ei, sărutându-l, apoi o întoarce cu faţa către el şi privindu-se în ochi… se sărută, un sărut calm, dulce, fără patimă, în care şi-au pus dragostea întregii lumi. Ea tremura din tot corpul, simţea că dragostea din sărut, era inima lui, pusă în sufletul ei… Nu-l respinsese… cum s-ar fi aşteptat, ci s-a lăsat în voia sărutului, care-i provoca valuri de fericire. Ea, revenindu-şi prima, îl îndepărtează uşor…
-Gata ţi-e destul, mă sufoci, spune râzând şi poate intra oricine în salon şi ne vede.
-Cum de eşti singură în salon, că văd patru paturi?
-Aşa s-a nimerit, să nu fie bolnavi.
-Nu-mi place, am să-ţi rezolv un salon numai al tău, cu două paturi, unul pentru tine şi unul pentru mine, căci voi sta în fiecare noapte cu tine, nu te las singură.
-Şi cu lucrul?
-Plec dimineaţa din Timişoara.
Amalia nu a fost de acord, urlând că nu-i pe moarte, ca să fie îngrijită, iar când şi-a dat seama că a depăşit măsura, şi-a cerut scuze.
Părinţii ei, care au venit tot cu maşina ,au plecat mai repede, iar el a mai rămas. Interesat de tot ce avea legătură cu ea, iese din salon ca să caute medicul care o trata, nu înainte de a-i promite că va rămâne la noapte cu ea, iar acest lucru i-a adus bucurie pe chip şi cum era obosită, a căzut într-un somn adânc, de copil.
Vorbind cu medicul respectiv, crudul adevăr a fost scos la iveală… avea ciroză la ficat, in fază avansată.
Cerul s-a prăbuşit peste el şi cu greu a putut scoate un cuvânt. S-a aşezat pe banca din faţa salonului şi ochii i s-au înceţoşat, de atâtea lacrimi, întrebându-l pe Dumnezeu… de ce? dar răspuns n-a primit decât de la durerea din sufletul său, care îl rupea, bucată cu bucată. A stat destul de mult timp cu gândul la vorbele medicului, care i-a spus că o poate salva, o poate face bine dacă îi face transplant de ficat, dar pentru asta are nevoie de un donator, imediat, deşi era pe lista priorităţilor de mult timp, boala ei fiind veche. Dus pe gânduri, nu aude uşa salonului deschizându-se, dar tresare auzindu-i vocea:
-De ce stai pe bancă?, hai înăuntru, suntem numai noi şi poate vrei să mă săruţi, privindu-l provocator; serios, vino si-mi ţine de urât că mă plictisesc. Tu întotdeauna îmi spui lucruri care mă amuză şi mai ales, îmi vorbeşti aşa de frumos despre iubire, încât mă faci să cred că mai există dragoste pe lume, sinceră.
El schiţează un zâmbet, fără să spună nimic, cu sufletul distrus, după aflarea adevărului despre cumplita boala . Ştia că nu are voie ca să cadă în disperare, ea să vadă asta, aşa ceva i-ar omorî pe amândoi. Simţea că dacă ar fi trăit o zi sau un secol, niciodată nu ar fi putut să o scoată din inimă, indiferent de comportamentul ei.
-Ce tăcut eşti, nu-ţi stă în fire când eşti lângă mine.
-Te rog nu vorbi, lasă-mă să te privesc, să-ţi sorb chipul, surâsul tău; ca să pot trăi, trebuie să fiu hrănit… cu tine! Te-am căutat în insula fericirii, dar te-am găsit în cea durerii, pentru că eu nu sunt eu… suntem noi, iar orice te doare pe tine, pe mine mă omoară! Te iubesc enorm de mult… Surâs Frumos! Şi o îmbrăţişează, strângând-o, aproape cu disperare, la piept.
-Wau! Ce declaraţie de dragoste… m-ai impresionat, şi nu vorbesc la vrăjeală… privind-o atent şi-a dat seama că vorbeşte serios!
-Fă-te bine şi într-o zi ai să „plăteşti” pentru tot chinul la care m-ai supus lunile acestea, aici şi la birou.
-Da, totul în viaţă se plăteşte, nu am cum să rămân … datoare, dar am să-ţi plătesc pentru că aşa vreau eu… să simt că e datoria mea, nu că mă obligi, tu.
P.S.Fragment din roman!

Anunțuri