Din furcă caier torcea.
O bătrână de la ţară.
Printre gânduri rătăcea.
La cei dragi, plecaţi afară.

Părul alb, neaua întinsă,
Troienea pe chipul ei.
Avea inima aprinsă,
Ce ardea în mii scântei.

Cu ochii blânzi şi frumoşi.
Privea ,mult,zarea albastră.
Şi scapă fusul pe jos,
Deşirat pân’ la fereastră!

Se apleacă, strânge firul,
Simte ,multe, lacrimi în ochi.
Doamne,potoleşte-mi chinul,
De copii şi de nepoţi!

Nu-i nimeni să îmi alinte,
Dorul ce din greu îl duc.
Ţes din caier numai vise,
Drumul către voi e lung!

Mi-am făcut din lacrimi casă.
În suflet, oceanu-i plin.
Noaptea dorul nu mă lasă,
Şi din inimă,suspin!

Din negură şi uitare,
Vă aştept acasă pe toţi.
Iubirea, ce moarte n-are,
Pentru voi, fii şi nepoţi!

Bate un copil la poartă,
Şi scapă ,iar, fusul pe  jos.
Nu-l ridică,ci aleargă,
În suflet cu vis frumos!

Când îl vede,îi zâmbeşte,
Dar un zâmbet,foarte  trist.
Poarta iar o ocoleşte,
Că visul nu-i împlinit!

Toarce caierul de lână,
Şi priveşte aşteptând.
Ca în casă să îi vină,
Copiii ,pe rând, pe rând!

La al ei zbucium intern,
Luminează-n miez de noapte,
Numai luna de pe cer,
Că cei dragi, sunt prea departe!

DE
VALY GRĂDINARIU PLUGAR,26 IUNIE,2015images

Anunțuri