Într-o zi pe drumul vieţii,
Rătăcind fără un ţel.
Din cupa,grea, a tristeţii,
Îmi zâmbeşte un bătrânel.

Faţa brăzdată de riduri,
Păru-n cap, omătul alb.
O lumină între gânduri,
Când îmi vorbeşte cu drag.

-Îţi văd tristeţea pe faţă,
Măi omule, călător,
Văd că îţi duci a ta viaţă,
Fără nici un viitor.

De ce lacrima îţi curge?
Şi speranţa ţi-a murit!
Şi-ai uitat că ceru’,ajunge,
Uneori şi la pământ!

-Bătrâne, te-aş întreba,
De ce tu pe drumul vieţii,
Ai secată lacrima,
Şi eu sunt fiul tristeţii?

De ce m-am lăsat doborât?
De durere şi necaz.
Şi-am uitat că pe pământ,
Nu-i bine deloc, să cazi!

-Când necazul te orbeşte,
Şi îţi vine ca să mori.
Nu uita că pe drum creşte,
Mărăcini şi multe flori!

Mi-am dus viaţa în lumină,
Când durerea m-a lovit,
Am crezut în buna zână,
Ce mereu m-a ocrotit!

Lacrima ce m-a încercat,
Am oprit-o cu blândeţe.
Pentru cei cărora li-s drag,
Nu e loc de bătrâneţe!

Când bagajul s-a încărcat,
M-am rugat la Dumnezeu.
Să arunc ce nu-i curat,
EL,să-mi zâmbească mereu!

Du-te ,Dumnezeu Tatalviaţa ţi-o trăieşte,
Fă-ţi un scop din a ta viaţă.
Chiar de lanţul rugineşte,
Sufletul,niciodată!

Dăruieşte doar iubire,
Pe pământul plin de dor.
Îmbracăte-n fericire,
Să o ai până ce mori!

Mângâiat de vorba lui,
Am vrut să-i spun …mulţumesc,
Dar privind mirat în jur,
Pe bătrân, nu-l mai găsesc!

Dintr-o dată-n minte-mi vine,
Că cel ce m-a mângâiat,
Cu vorbele lui blajine,
Era Dumnezeu cel drag!

DE
VALY PLUGAR 16 NOIEMBRIE 2014

Anunțuri