O frunză,aurie, dintr-un pom cădea,
Lin, suspinând, către pământ.
Ar fi vrut,acolo, mult să stea,
Însă se simţea, către el trăgând!

În aer,uşor,se învârteşte,
Pământul, datoria îşi făcea.
Din ramura, pe care o iubeşte,
O lacrimă, a toamnei, pe ea o stropea!

Plânge, toamna, că frunza-i rugineşte,
Şi bogăţiile,ei, nu mai strălucesc.
Totul, în jur, uşor se vestejeşte,
Şi rămânindex rădăcini, care nu pălesc!

Din mantaua, aurie, a vieţii,
Se destramă, fire de argint.
Învăluite în dragoste şi glasul tinereţii,
Şi lacrimile toamnei, cad ,iarăşi ,pe pământ!

Un curcubeu, din lacrime de ploaie,
Apare, de atâtea ori pe cer!
Viaţa, e ca frunza şi se-ndoaie,
Iar de atâtea ori, e cumplitul ger!

Un copac cu frunzele căzând,
În primăvară, iarăşi, înfloreşte!
Însă viaţa, fără iubire ,trecând,
E doar o frunză,ce se ofileşte!

DE
VALY PLUGAR 1 OCTOMBRIE 2014

Anunțuri