Într-o zi pe un drum de ţară,
O fată trecea plângând.
Floarea dragostei, rănită,
A găsit-o tot oftând!

Se gândea, din ochi plângând,
La băiatul ce-l iubea,
Avea sufletul rănit,
Că la fel el nu simţea!

La fântână ,pe o bancă,
O bătrânică stătea.
Fata îi dădu bineţe,
Şi plângând o întreba:

-De ce dragostea mă doare?
Când cu patimă iubesc.
Ofilită-i mândra floare,
Şi de dor ,eu, mă topesc!

-Să-ţi răspund la întrebare,
Când tinereţea s-a dus,
Nu uita că mândra floare,
Înfloreşte şi-n apus!

Dacă o viţă de vie,
Îmbrăţişează un pom.
Are seva-n altă mie,
Rădăcini, care nu mor!

Dar va creşte separat,
Agăţându-se de pom.
Iar când pomul e tăiat,
Frunzele îi cad şi mor!

Când rădăcina-i adâncă,
Dragostea rezistă-n timp!
Valuri se lovesc de stâncă,
Stânca e de neclintit!

Astfel îi spuse bătrâna,
Lacrima i s-a oprit.
În baston, a plecat zâna,
Rostul i s-a împlinit!

Inima fetei cânta,
De dragoste şi de dor,
Că a înţeles că dragostea,
E ca apa de izvor.

Care curge ,doar,ploaia curată,
Să adape un călător!
Două inimi ca să bată,
În acelaşi unison!

DE
VALY PLUGAR 29 SEPTEMBRIE 2014

Anunțuri